O dată cu pandemia multe s-au schimbat în lume și toți am fost afectați. Turismul este unul din domeniile care a căzut.
Toată lumea călătorește mai puțin acum sau mai aproape de casă, așa că ne-am gândit să încurajăm timișorenii să fie turiști în propriul oraș. E ecologic, ieftin și susțineți economia locală 🙂
Chiar dacă v-ați născut sau locuiți în Timișoara, noi credem că mai aveți multe lucruri de descoperit despre oraș. Până și noi, care suntem ghizi de ceva ani, suntem uimiți câte mai descoperim de la un tur la altul, tot citind și cercetând.
Ne dăm seama ca poate un tur ghidat este ultimul lucru la care oamenii se gandesc in vremurile acestea, dar este o idee pentru un cadou mai deosebit pentru prieteni sau familie. Poate fi un voucher-cadou pentru o zi de naștere, dar și pentru a petrece o zi mai altfel împreună cu prietenii sau familia, călătorind… la tine acasă.
Turul se poate desfasura in Cetate (centrul istoric) sau in cartierele istorice Iosefin, Elisabetin, Fabric sau poate fi un tur tematic (vedeți tururile oferite)
Tururile noastre sunt condimentate cu povesti, fotografii vechi, fragmente din presa vremii si din memorii astfel incat sa cunoasteti orasul ca pe un prieten drag.
Așa că vă așteptăm cu drag la un tur ghidat al Timișoarei.
Contactați-ne pentru a stabili detaliile turului dumneavoastră.
Acum, în Decembrie, când mă gândesc la momentele petrecute în urmă cu 31 de ani la Timișoara și ulterior în țară, îmi revine în memorie entuziasmul și bucuria românilor din 22 decembrie. După zilele de groază trăite în săptămâna precedentă, dictatorul fugise iar oamenii reușiseră cu prețul sângelui să răstoarne cel mai tiranic regim comunist din Europa: regimul lui Nicolae Ceausescu, al tovarășei sale Elena și a întregului aparat de oprimare.
Bucuria, entuziasmul trăit și de mine în acea zi de decembrie în jurul prânzului nu l-am mai simțit și văzut niciodată și nu cred că am să-l mai văd. Oamenii plângeau și se îmbrățișau în Piața Operei. De la balcoane se aruncau bilețele pe care locatarii trimiteau vești către cei din piață, pe care scriau cu mâna A cazut tiranul! Ceaușescu a fugit! Unii dintre locuitorii mai entuziaști ai clădirilor din centrul orașului scoseseră televizoarele pe geam dorind să împărtășească cu cei din piață minunea ce se petrecea, căci era o adevarată minune că la telezivor pe postul național nu era Ceaușescu ci un grup de oameni în frunte cu poetul dizident Dinescu și actorul Caramitru.
Am trăit acele momente alături de tatăl meu cu care am fost de mănă în Piața Operei în jurul orei la care se anunțase fuga dictatorului. Tatăl meu era un muncitor simplu, dar care s-a împotrivit cât a putut sistemului comunist, insuflându-ne și nouă acest sentiment. El a refuzat în repetate rânduri să adere la Partidul Comunist Român, motiv pentru care a fost scos de pe lista de așteptare la o butelie de aragaz, pe care avea dreptul să o primească.
Clipele acelea au rămas în mine ca un vulcan al libertății și al euforiei sincere și curate. Ulterior în zilele care au urmat, aceste momente au fost întinate de o luptă continuă între cei care doreau sa pună mana pe putere și adversarii acestora. Aceste lupte au produs la fel de multe victime ca și înainte de fuga dictatorilor și au continuat sub o formă sau alta în toți acești 31 de ani.
Revăzând recent filmările lui Paul Cozighian, cel care a filmat noaptea baricada de la Intercontinental din București, unde au fost ucise peste 40 de personae, și ulterior a filmat toată ziua de 22 decembrie prin capitala României, am avut o revelație văzând un copil/adolescent ce mergea pe stradă alături de un grup strigând Libertate! Libertate! iar în momentul când a observat camera de filmat s-a îndreptat spre aceasta, a sărit în sus de bucurie și a strigat Libertate… tortul libertății, ce mai vreti?!
Pentru el, un copil ca și mine atunci în 89, libertatea de care urma să ne bucurăm semăna cu un tort. Asa înțelegea el, un copil al epocii Ceaușescu – epocă caracterizată de mari lipsuri alimentare, cel puțin în ultimii ani – că traiul într-o viitoare societate liberă se compară cu primirea în dar unui tort la o zi de naștere sau onomastică. Și în mare masură acest puști avea dreptate.
Cu înțelegerea specifică vârstei a înțeles că am primit un dar de foarte mare preț, libertatea. Acest dar te bucură, dar este și rezultatul unui efort atât din partea celui care l-a primit – căci trebuia să fie cuminte, să obțină note bune la școală, să fie respectos și cuviincios – dar și din partea celor care dăruiau, care trebuiau să cumpere ingredientele, destul de greu de procurat atunci, să muncească pentru a prepara tortul respectiv. Iar rezultatul final era unul minunat, care produce bucurie celui care îl primește cât și celor care au contribuit la acesta.
După 31 de ani de la revoluția din Decembrie 89 mă întrebam ce a mai rămas din tortul pe care l-am câștigat în acel decembrie însângerat.
Cine își mai amintește curajul oamenilor care au înfruntat forțele de opresiune, de cei uciși, răniți, arestați sau de familiile îndoliate rămase în urmă. Desigur, există asociații ale celor care au fost victime ale represiunii, care încearcă să-i ajute, iar una dintre acestea încearcă să întrețină un muzeu al revoluției, demers care și acum, după atât de mulți ani, pare unul greu de realizat.
Însă întrebarea rămâne: cum ne raportăm noi, ca societate, în prezent, la tortul pe care l-am primit?
Personal eu fac parte din generația născută în plină epocă de aur, destinat a fi un cetățean model al republicii socialiste multilateral dezvoltate. Mi-am petrecut tinerețea în plină epocă de tranziție în anii 90, iar capitalismul de după 2007 l-am prins în plină epocă de schimbare. Nu am rezonat cu nici una din aceste perioade, poate anii 90, marcați de tranziție sărăcie și libertate îmi sunt mai apropiați. Sau poate că în acei ani am mai trăit hrănindu-ne din firimiturile ce au rămas de la tortul pe care îl primiserăm în Decembrie 89?
Recent am vizitat muzeul memorial al revoluției din Timișoara și recunosc că am rememorat cu mare emoție acele momente, am observat fotografii care ne arată un adevarat război al statului contra propriilor cetățeni. Unele fotografii sunt mai violente, se observă oameni împușcați pe staradă și lăsați acolo, mașini în flăcări, clădiri ciuruite sau dezhumarea cadavrelor din cimitirul saracilor. Ele sunt de un mare impact pentru orice privitor însă mie mi-a atras atenția una care nu era violentă prin ceea ce arată ci prin ceea ce transmitea pancarta care apărea în acea fotografie. Era un cadru tras în București, probabil după fuga dictatorilor și surprindea un mic sanctuar într-o zonă unde avuseseră loc lupte. În memoria celor răpuși se aprinseseră lumânări, iar sprijinită de acel suport de lumânări era o pancartă afumată și abandonată pe care scria „Feriți-vă de lingușeală și delăsare!”. Nu am perceput inițial puterea mesajului însă după câteva zile, când emoția s-a mai estompat, am înțeles că se dorea a fi un sfat pentru cei care vor urma, pentru a nu se afla și aceștia în pericolul de a se instala un regim dictatorial, ca cel din care abia ieșiserăm în 1989. Lingușeala și delăsarea, la care se adaugă nepotismul, minciuna și neîncrederea sunt ingredientele cu care nu se poate face un tort, ci se coace un regim totalitar, opresiv. Tortul libertății se coace cu sacrificii, solidaritate, curaj, entuziasm, voință și dragoste.
Nu știu dacă a mai observat cineva acea fotografie dar eu mi-am pus problema dacă mai este actual mesajul scris pe acea pancardă afumată? Și oare au mai rămas câteva firimituri din acel blat?!
Libertatea este deplină în zilele noastre, este o stare de fapt, putem călători liberi, putem să ne stabilim în altă țară (pandemia aceasta ne încurcă un pic, dar se putea înainte), nu suntem urmăriți sau ascultați de Securitate, nu ne este teamă să vorbim în public, nu ne este teamă să fim turnați de un coleg sau vecin la organele statului, să fim anchetați. Societatea românească actuală este una liberă și în general comparații cu regimul trecut sunt greu de făcut.
Însă la nivel personal, acest tort al libertății, compus din cele mai nobile ingrediente, o încununare a unui efort personal, nu ni se mai pare apetisant și nu ne mai putem bucura de acesta precum copilul din Decembrie. Libertatea nu presupune doar drepturi, ci și obligații, chiar sacrificii, pe care nu mai suntem dispuși să le facem. Prețuim mai degrabă confortul și siguranța în care să ne ducem viețile, ceea ce în final ne conduce la acceptarea unei dictaturi ascunse sub masca democrației, care ne oferă un surogat de libertate.
Revoluția din `89 știm când a început la Timișoara, însă când s-a sfârsit? Aceasta este o întrebare pe care unii istorici încă o dezbat. Sper că ea nu s-a încheiat și nu se va încheia niciodată. Idealurile pentru care s-a luptat atunci: libertate, solidaritate, credință, dreptate și aplicarea lor în viață este o continuă luptă pe care noi suntem datori să o ducem în fiecare zi. Acestea sunt ingredientele cu care trebuie sa coacem tortul libertăți pe care să-l oferim tinerilor în dar. Renunțarea la acestea și acceptarea compromisului, delăsării, slugărniciei este sfârșitul revoluției și începutul unei noi tiranii!
10 mai – Ziua regalității, sărbătoare națională a României
Ziua de 10 mai este o zi importantă în istoria României, având o triplă semnificație: intrarea lui Carol I de Hohenzollern în România (în 1886), declararea independenței principatelor (în 1877) de Imperiul Otoman și încoronarea lui Carol I ca primul rege al Principatelor Române (în 1881). Această dată a fost sărbătorită ca zi națională a României până în 1948, când a fost interzisă de comuniști, aceștia dorind să șteargă orice urmă a regalității, o instituție ce amintea de vechiul regim, considerat dușman al poporului. După 1989 nu se mai revine la 10 mai – ziua națională sărbătorită înainte de comunism – ci se declară Ziua Unirii, 1 decembrie, ca zi națională.
Poate că în tot acest parcurs, se pierde din vedere și din memoria colectivă importanța monarhiei pentru dezvoltarea României de astăzi, precum și personalitatea deosebită care a fost Carol I, primul rege al României, care a pus România pe harta europeană.
Prin acest demers, încercăm să readucem în atenție un moment important din istoria noastră, făcând o scurtă incursiune în istoria monarhiei în România și a domniei lui Carol I, de care se leagă și ziua de 10 mai, ca sărbătoare națională a românilor.
Relația românilor cu monarhia merge înapoi în timp, chiar înainte de instalarea lui Carol I ca domnitor. După uciderea lui Constantin Brâncoveanu în 1714, pe tronul Țării Românești au fost aduși domnitori fanarioți timp de un secol. Nu a existat continuitate a unei dinastii, precum în cazul Regatelor Ungariei sau a Poloniei, nici după ce aceștia au plecat în 1821 și au fost aleși domnitori locali. Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 sub sceptrul domnitorului A. I. Cuza reprezenta în viziunea românilor începutul unei asemenea dinastii românești. Cuza s-a bucurat de suportul poporului, fiind iubit și apreciat de români, însă el a avut o domnie de scurtă durată, fiind silit să abdice de o „monstruoasă” coaliție a partidelor liberal și conservator în 1866.
În Transilvania, Banat și Bucovina, românii au fost loiali bunului împărat de la Viena până în ultima clipă, în 1918, când ultimul împărat Carol IV a cerut armistițiul dezlegând popoarele din imperiul austro-ungar de sub sceptrul său.
Spre sfârșitul secolului XIX, începe emanciparea națională a popoarelor din Peninsula Balcanică, care oferă posibilitatea noilor state să își afirme independența prin instaurarea unor domnitori din casele regale europene. Grecii l-au înscăunat pe principele Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach sub numele de Otto al Greciei, care a domnit peste treizeci de ani. Bulgarii au oferit tronul prințului Alexandru de Battenberg, importantă familie europeană cu rădăcini în spațiul germanic, dar el este obligat să părăsească tronul după șapte ani, fiind înlocuit de țarul Ferdinand I de Saxe-Coburg și Gotha, ramura sa domnind până la venirea sovieticilor în Bulgaria. În cazul Serbiei și Muntenegrului, lucrurile au fost mai simple. În Muntenegru s-a instalat la tron principele Nicolae I provenit dintr-o familie locală și a domnit între 1886-17910. Serbia a oscilat între cele mai importante familii aristocratice Obrenovici și Karadjordjevici.
În cazul României situația era mai complicată. După răsturnarea domnitorului Cuza se adoptă o nouă constituție după modelul belgian și se oferă tronul prințului Filip de Flandra, cel de-al doilea fiu al regelui Belgiei, Leopold I, însă acesta refuză propunerea. Ion Brătianu, după multe căutări la cancelarul Prusiei, Bismark, îi propune tronul celui de-al doilea fiu al lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, familie importantă în spațiul germanic, înrudită cu Regele Wilhelm I al Prusiei, aflată și în bune relații cu împăratul Napoleon III, care îl admira pe tânărul prinț.
Ion Brătianu primește încurajări de la Bismark și are loc scena celebră în care acesta din urmă îi ține paltonul lui Brătianu, un gest de curtoazie cu subtilă încărcătură politică. La asigurările lui Brătianu că tânărul principe va avea parte de o domnie bazată pe noua constituție, Bismark afirmă că poporul român nu are nevoie de constituție, ci de un bici.
Așa începe odiseea românească a principelui Carol I. Acesta pornește incognito, cu un pașaport fals spre Țările Române deoarece Austria nu era încântată de a avea un principe german în imediata sa vecinătate. Venit cu trenul prin Austria și apoi cu vaporul până la Severin, pășește pe pământ românesc în uralele locuitorilor. La 10 mai 1866 intră în București și începe oficial domnia sa. Aici are prima surpriză atunci când este condus la palatul regal, care era doar o casă cu etaj în jurul căruia umblau animale domestice. Obișnuit cu palatele germane în care trăiau familiile domnitoare, Carol întreabă: „Ce este această clădire?” La care Brătianu îi răspunde, spre consternarea prințului: „Acesta e palatul” – simbolic pentru starea României de atunci. Din acest an începe o muncă asiduă de modernizare a țării.
Însă domnia lui Carol I nu este lipsită de greutăți și opoziție din partea partidelor politice liberal și conservator, care-i pun deseori bețe în roate, organizează acțiuni anti-carliste și sunt frecvent împotriva deciziilor sale politice. În memoriile sale el mărturisește deseori că este cuprins de deznădejde, neavând nicio susținere în noua lui țară și dorește chiar să renunțe la tron. Îi scrie tatălui său Karl Anton în Germania, cerându-i sfatul, iar acesta îl încurajează întotdeauna să-și respecte datoria de conducător și să nu renunțe. Ciocnirile politice culminează cu acțiunea liberalilor de încercare de demitere a prințului – așa zisă Republica de la Ploiești – ironizată de I. L. Caragiale în piesele „Boborul” și „Conu Leonida față cu reacțiunea”.
În 1869 principele Carol se căsătorește în Germania cu principesa Elisabeta de Wied. Au o căsătorie fericită și principele își găsește susținerea în familie. Elisabeta adoptă obiceiurile și costumul popular din noua ei patrie, fiind prima aristocrată care poartă ia tradițională românească. Ea este o fire artistică, scrie poezii sub pseudonimul de Carmen Sylva, încurajează artele și muzica. Pentru a avea și în România un palat al viitoarei dinastii, încep lucrările la Palatul Peleș, la Sinaia. Acesta devine locul preferat al principesei Elisabeta, deoarece ea era mare iubitoare de natură și îi amintea de locurile sale natale. Aici ei primesc invitați și petrec timp împreună.
Izbucnirea războiului ruso-turc din 1877 dă ocazia lui Carol să declare independența Principatelor Române față de imperiul Otoman. El conduce personal trupele române și rusești la sud de Dunăre, scăpând armata țaristă de o rușinoasă înfrângere. Reușește să cucerească Grivița și în final Plevna, eliberând nordul Bulgariei de turci și astfel câștigând independența țării alături de mica sa armată.
Țarul Alexandru II îi mulțumește personal, însă, cu acceptul puterilor europene, smulge țării sudul Basarabiei, Buceagul. Carol I protestează pe lângă țar, iar acesta îl amenință că dacă nu cedează de bună-voie, armata țaristă va dezarma armata română din Buceag și va lua teritoriul cu forța. Carol I își menține demnitatea, răspunzând că armata sa poate fi învinsă, dar niciodată dezarmată.
După congresul de pace de la Berlin, România primește în compensație Dobrogea, o regiune aridă și pustie. Atunci principele începe un amplu program de dezvoltare a acestei zone foarte sărace, construind un mare port la Constanța, căi ferate, podul de la Cernavodă și drumuri.
Tot în 10 mai 1881 are loc și încoronarea ca rege și regină a lui Carol I și Elisabeta la București, coroanele fiind realizate din oțel provenit de la un tun turcesc capturat la Plevna. Cu această ocazie România devine regat. Regele devine și mai popular o dată cu împroprietărirea țăranilor care au participat la războiul de independență.
Deși au avut o căsnicie fericită, Carol și Elisabeta nu au avut copii, singura lor fiică, Maria, născută în 1870, a decedat la 3 ani de scarlatină, luată de la un orfelinat pe care l-a vizitat cu mama sa, regina. Această situație a ridicat problema succesiunii la tron. În final a fost desemnat Ferdinand, unul din nepoții fratelui lui Carol I, Leopold.
Ferdinand vine în România și este iubit de Carol și Elisabeta ca un fiu. Aici el se îndrăgostește de Elena Văcărescu, o doamnă din aristocrația românească, însă o astfel de căsătorie era interzisă prin constituție pentru un viitor monarh, acesta trebuind să aleagă ca soție o reprezentantă a unei case regale europene. Această situație creează tensiuni și certuri în familia regală, în final Elena Văcărescu pleacă în exil, iar Ferdinand se căsătorește cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria, care devine mai târziu o regină mult iubită de români.
Familia regală: Maria, Ferdinand, Regina Elisabeta și Regele Carol I (de la stânga la dreapta, adulții) și copiii lui Ferdinand și Mariei (ultimul din rând, în dreapta, Carol II)
În ceea ce privește politica externă, România nu participă la primul război balcanic în 1912, când Grecia, Serbia și Bulgaria atacă Imperiul otoman. Tratatul de pace se încheie la București, România fiind privită de toate puterile ca un factor de stabilitate în zonă, iar regele Carol, reprezentantul ei. La al doilea război balcanic din 1913 România participă atacând Bulgaria, care lupta în sud cu Grecia și Serbia, principalii adversari ai armatei noastre fiind holera și tifosul.
În 1914 începe primul război mondial și Carol consideră o chestiune de onoare să intre în război de partea Puterilor Centrale, conform alianței secrete încheiate. Însă consiliul de coroană, care era majoritar înclinat spre Antantă, votează pentru neutralitatea României în război. Aceasta este o mare dezamăgire pentru Carol I, însă cedează în fața voinței reprezentanților țării. Și de această dată regele se vede singur și neînțeles.
Însă noua palmă primită se adaugă suferințelor anterioare și mulți spun că aceasta i-a grăbit sfârșitul. Regele Carol I se stinge din viață la 27 septembrie 1914 la Peleș. Iubita sa soție Elisabeta se retrage la mănăstirea Curtea de Argeș și moare după doi ani, fiind înmormântată alături de soțul ei.
Domnia de 48 de ani a lui Carol I a marcat profund România, transformând-o dintr-o țară aflată încă în secolul XVIII într-o națiune europeană modernă și stabilă, ce a strâns în jurul monarhului cele mai bune valori – curaj, onoare, demnitate, spirit de sacrificiu pentru țară. Carol I a încercat să introducă rigoarea tipică educației sale germanice într-o țară cu multe probleme, care avea nevoie de schimbare și să se poarte cu onoarea și demnitatea specifică monarhilor, în ciuda tuturor scandalurilor politice și nedreptăților care i s-au făcut. Aceste trăsături au fost privite de adversarii săi ca rigiditate militărească și răceală, ce i s-au reproșat deseori, poate și pentru că au intrat în conflict cu tipicul personalității românești și balcanice.
Întotdeauna au existat și contestatari ai lui Carol I, de la scandalul căilor ferate, la republica de la Ploiești, la reprimarea dură a războiul țărănesc din 1907, dar reproșul cel mai vehement vine din partea „patrioților” care l-au acuzat că a încheiat acordul militar cu Puterile Centrale (Germania, Austria și Italia), lăsând milioanele de români în monarhia dualistă. E drept că faptele istorice pot fi interpretate din mai multe perspective și nu putem ști niciodată „cum ar fi fost dacă…”, însă rămâne important de reținut că el a fost însă un rege care și-a dedicat viața țării și a luptat pentru binele ei (chiar și cu arma în mână). Carol I și-a asumat până la capăt datoria față de țara lui adoptată, în ciuda tuturor dificultăților și a faptului că nu a fost apreciat.
După moartea lui Carol I, monarhia a desăvârșit unirea de la 1918-1919, când Ferdinand I și Maria au fost încoronați la Alba Iulia ca rege și regină a României Mari.
Încoronarea regelui Ferdinand I și reginei Maria la Alba-Iulia în 1922
Din păcate, o dată cu moartea timpurie a regelui Ferdinand în 1927 dispare factorul de stabilitate. Fiul său Carol II a fost un suveran șovăielnic, desfrânat, care a instaurat o dictatură în 1938 și a pierdut Basarabia, o parte din Transilvania și Cadrilaterul în vara anului 1940 fără a trage nici un glonț, el fugind împreună cu amanta sa Elena Lupescu. A lăsat țara în prag de război, cu suveran pe fiul său de numai 19 ani, conducător executiv fiind Ion Antonescu.
Regele Carol II și fiul său, principele Mihai în 1940
În 1944, după lovitura de palat și arestarea mareșalului Antonescu, trupele sovietice pătrund în țară, începe campania în vest contra Germaniei și Ungariei, dar și crunte represiuni din partea comuniștilor contra opoziției democrate. Regele Mihai și regina mamă Elena protestează inutil pe lângă Comandamentul aliat de control. În final, Regele Mihai este silit de comuniști să abdice în decembrie 1947 și să ia drumul exilului, acesta fiind sfârșitul monarhiei în România. Chiar și din exil, regele Mihai încurajează poporul aflat sub dictatura comunistă vorbind la Radio Europa Liberă, alături de alte personalități ale exilului.
După revoluția din 1989 regele Mihai încearcă să vină în țară, dar este împiedicat de autoritățile „democrate” care se temeau de popularitatea sa și a monarhiei. Însă în 1992 de Paști intră în țară fiind primit triumfal la București, dovadă vie a respectului pe care românii îl poartă monarhiei. Chiar și în prezent, reprezentanții casei regale se bucură de o imensă popularitate în ciuda numeroaselor scandaluri. Aduc și o mărturie personală privind respectul românilor pentru monarh, copil fiind îmi amintesc cum străbunicul meu rămânea în picioare, drepți, când auzea la radio vocea regelui Mihai, șoptind: „vorbește regele nostru”.
Un alt exemplu de dragoste și devotament față de monarh este și cazul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, fiica a unui fruntaș țărănist care alături de soțul său, au susținut rezistența anticomunistă din munții Făgărașului. Ea a fost arestată și torturată de organele de securitate din 1952 până în 1961, declarând de mai multe ori în fața anchetatorilor: „mai bine mor decât să îmi trădez regele și țara.”
În prezent 10 mai este Ziua regalității, însă mulți istorici susțin că aceasta ar trebui să redevină ziua națională a României. Însuși Neagu Djuvara aduce în sprijinul acestei afirmații și motive practice: 10 mai cade primăvara, un anotimp mai potrivit pentru o sărbătoare populară în aer liber. În schimb 1 decembrie este o zi de iarnă și cade în Postul Crăciunului, un timp mai puțin potrivit pentru o sărbătoare națională. În plus, sublinierea importanței naționale a acestei zile, poate aduce în conștiința publică și în special a tinerelor generații modele de conducători și valori pe care le-a reprezentat monarhia și monarhii noștri.
Ziua de 10 mai rămâne o zi foarte importantă pentru România – potrivită în acest sens de a fi considerată zi națională – cu triplă semnificație istorică: intrarea în România și începutul domniei lui Carol I, declararea independenței principatelor române și încoronarea primului rege al țării.
Poate părea o glumă să facem retrospectiva anului 2020, un an când domeniul turismului a fost lovit din greu de restricțiile care au venit cu pandemia. Și totuși, când ne-am uitat în urmă, am văzut că am făcut 17 tururi ghidate în Timișoara, am conceput tururi noi și am început colaborări cu alte asociații din Timișoara pentru tururi ghidate, ceea ce nu e puțin, având în vedere situația actuală. Așa că ne bucurăm și suntem recunoscăori că am putut face și atâta și mai ales vă mulțumim celor care ați venit la tururile noastre și ne-ați susținut în acest an greu.
Astfel, am început tururi noi: Turul Art Nouveau, pe care l-am ținut chiar de Ziua internațională Art Nouveau și chiar l-am repetat în ziua următoare, datorită cererii mari.
Am conceput și turul Revoluției, turul la care poate ținem cel mai mult, deoarece credem că este important să ne amintim ce s-a întâmplat în zilele acelea din decembrie 1989 la Timișoara, să-i cinstim pe cei care au murit și au ieșit în stradă atunci și s-au jertfit pentru un ideal, pentru libertate.
Cu această ocazie, am făcut și câteva scurte video-uri pentru zilele 15-21 decembrie 1989 la Timișoara. Iată clipul din 15 decembrie, celelalte le găsiți pe canalul nostru de youtube.
Vă spuneam și de colaborări cu asociații din Timișoara. Astfel, am realizat turul Timișoarei în alergare cu Alergotura. Și am început o serie de tururi numite generic HoT Tours împreună cu prietenii noștri de la Heritage of Timisoara.
Am continuat seria de tururi pentru timișoreni Poveștile Timișoarei, care au ajuns la a 11-a ediție. În mai bine de un an, nu am făcut două tururi la fel, pentru că tot timpul dorim să mai adăugăm informații, fotografii, fragmente găsite în cărți pentru a îmbogăți experiența participanților la tururi. Astfel, am țitut tururi ale cartierelor Iosefin, Fabric, Cetate (în mai multe variante).
Am făcut un tur și pentru liceeni în cadrul Școlii Altfel.
Având în vedere că anul acesta am putut călători mai puțin am lansat proiectul „Călătorește la tine acasă” pentru ca oamenii să descopere și propriul oraș, ca și cum ar fi turiști. Astfel am inaugurat voucherele „Fă cadou un tur ghidat al Timișoarei” pentru cei care doresc să ofere o experiență deosebită prietenilor sau familiei cu diverse ocazii.
Dar poate cel mai bine lăsăm fotografiile să vorbească despre acest an:
Ne-am dat seama și că de multe ori tocmai localnicii sunt cei care știu cel mai puțin despre orașul în care locuiesc. Nici o grijă, și noi am fost așa mai de mult. Dar pe măsură ce am aflat tot mai multe despre oraș și am devenit tot mai fascinați, ne-am gândit să împărtășim și cu alți localnici pasiunea noastră pentru Timișoara și poveștile sale.
Ne dorim o serie de tururi lunare de acest fel prin care vom explora diverse zone ale Timisoarei. Sunt tururi mai ample, în cadrul cărora povestim mult mai multe decât la tururile obișnuite pe care le ținem, pentru că suntem de părere că unele povești au relevanță doar pentru localnici sau pentru cei interesați cu adevărat. Altfel, prea multă informație poate deveni obositoare.
la fiecare tur ghidat ne propunem să vă delectăm cu câteva secole de istorie, detalii de arhitectură, interioare de case vechi, oameni care și-au lăsat amprenta asupra orașului, legende locale și multe altele. Nu vă speriați, istoria nu e o sumă de date plictisitoare, ci o colecție de povești care se leagă unele de altele și constituie fundamentul nostru. Cum ne place să fim și niște șoareci de biblitecă, la fiecare tur citim memorii, cărți, ne băgăm nasul prin arhive, ziare și fotografii vechi, din care vă aducem fragmentele cele mai interesante și vi le prezentăm la tur (pe tabletă, chiar dacă suntem mai old school) dar, după cum spune și numele turului, cele mai frumoase sunt poveștile despre Timișoara.
Tururile se vor ține în fiecare lună (în limba română) și de obicei le anunțăm pe facebook. Până acum am ținut două ediții deja și am acoperit partea centrală a orașului (cartierul Cetate).
Așa a fost la tururile anterioare. Chiar dacă vremea nu a ținut cu noi, ne-am bucurat să vedem că oamenii au fost dornici de povești și ne-au spus că nici nu au simțit cum au trecut tri ore!
În luna martie 2021 vă propunem să sărbătorim „Femeia” aducând în lumină câteva portrete de femei, mai mult sau mai puțin cunoscute, care au locuit în Timișoara secolului XX.
În ciuda evenimentelor dramatice ale acestui secol – două războaie mondiale, prigoana comunistă, deportare – aceste femei au reușit nu doar să supraviețuiască, ci să învingă timpurile potrivnice, lăsând în urmă povești și modele pe care ne dorim să le redescoperim acum și să le transmitem mai departe.
Ne vom opri și asupra patrimoniului, spunând poveștile clădirilor unde au locuit aceste femei.
Primul video din această serie îl vom transmite pe 8 martie – cadou de ziua femeii
* Surse foto: Memorie și diversitate culturală la Timișoara. Scene de viață 1900-1945, Smaranda Vultur Germanii din Banat prin povestirile lor. Smaranda Vultur (coordonator) Opera Română Timișoara Fundația Dr. Avram Imbroane (pagină facebook)
Dacă nu ați fost încă la tururile noastre ghidate în Timișoara, acum puteți vedea cam care este atmosfera în acest video care prezintă retrospectiva activității noastre pe 2019. A fost un an grozav!
Am avut turiști din Canada, Statele Unite, Rusia, Franța, Anglia, Luxemburg, China, Italia, Portugalia, India, Mexic…și România, bineînțeles. Am făcut tururi ghidate pentru grupuri de 30 de persoane dar și pentru cupluri sau chiar și pentru o persoană. Am avut tururi pentru copii, ca și activitate educativă, de exemplu pentru Școala Altfel. Am făcut tururi ghidate pentru oameni de afaceri veniți în delegație la Timișoara, tururi ca activitate de teambuilding, tururi drept cadou de ziua de naștere…și te miri ce 🙂
Am început un proiect care ne este foarte drag: Poveștile Timișoarei – o serie de tururi pentru localnici. Am văzut că deseori localnicii sunt cei care știu cel mai puțin despre propriul oraș, din păcate. Credem că de multe ori, comorile cele mai valoroase se află chiar sub nasul nostru, doar că nu le vedem, căutând lucruri mai senzaționale în alte părți. Așa că ne dorim să aducem mica noastră contribuție pentru ca oamenii din Timișoara să-și cunoască orașul, istoria și să conștientizeze pe lângă ce trec în fiecare zi, aceștia fiind primii pași spre a îndrăgi orașul…ca noi 🙂
Am avut cinci astfel de tururi, din care cel mai de succes, sau cel puțin cel cu participarea cea mai numeroasă, a fost turul aniversar „Centenar Timișoara”, ținut de ziua Timișoarei, cu ocazia a 100 de ani de adminsitrație românească (3 august 1919 – 3 august 2020) în care am parcurs drumul armatei române care a intrat în Timișoara prin cartierul Fabric și a ajuns în final în Piața Unirii, care de atunci poartă acest nume. Am mai parcurs cartierul Cetate cu două tururi ample a câte trei ore fiecare, pentru că am avut foarte multe povești (vă închipuiți să parcurgeți centrul istoric al Timișoarei în 6 ore!!). Am aruncat o privire și spre arhitectura mai modernă a Timișoarei, apărută în secolul 20, în cadrul turului „De la cetate la modernitate” și am încheiat sezonul cu un utr mai informal, turul unei singure străzi: Eugeniu de Savoya, în care am încercat să reconstituim personalitatea acestui „mic la sfat, mare la sfat” geniu militar, Eugeniu, dar am intrat și în curți interioare pline de mister, am lecturat memorii ale oamenilor care au stat acolo sau au avut magazine.
În 2019, la fel ca în 2018, am colaborat cu asociația Prin Banat, pe proiectul „Heritage of Timisoara” care își propune să aducă în lumină patrimoniul material și iamterial din cartierele istorice ale Timișoarei. Am participat la 2 ediții – Elisabetin și Iosefin, urând ca în 2020 să fim în cartierul cetate. Urmăriți evenimentele pe facebook!
Am crescut încet încet, dar sigur 🙂 în ultimii doi ani și ne dorim ca în 2020 să mai adăugăm ceva la activitatea noastră, cevala care visăm de mult: excursii de o zi prin Banat.
Vă mulțumim tuturor celor care ați explorat Timișoara împreună cu noi în 2019 și sperăm să ne revedem în 2020…la tururile noastre, bineînțeles 🙂
Dar și dacă ne vedem, și dacă nu, orice ați face, că dorim să vă păstrați viu spiritul de explorator 😉
Timisoara Explorer 